Viața
Jean-Paul Sartre se naște la Paris pe 21 iunie 1905. Este crescut de mamă (tatăl său moare în 1906, pe când el avea doar un an) și de bunicul matern, într-o familie de burghezi înstăriți care îi oferă o educație conservatoare (v. Les Mots). În 1916 mama sa se recăsătorește și familia trebuie să se mute. Intră la liceul La Rochelle. Între 1924 și 1929 studiază la École Normale Supérieure din Paris, cu accentul pe psihologie, sociologie și filozofie, fiind influențat de opera lui Henri Bergson, Essai sur les données immédiates de la conscience; se va adăuga mai apoi interesul fundamental pentru intenționalitatea husserliană și ontologia lui Heidegger.
Tinerețea și maturitatea
O cunoaște pe cea care-i va fi alături întreaga viață, Simone de Beauvoir; relațiile lor (despărțite dialectic în „necesare și contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe care amândoi o asumă plenar. Până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, Sartre predă filozofia la diferite licee din Le Havre, Laon și Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o bursă de studii la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl și o seamă de cursuri ale lui Martin Heidegger, a cărui principală operă, Sein und Zeit, îi va inspira interpretări multiple asupra problematicii ființei; ambii filozofi erau, pe atunci, puțin cunoscuți în Franța. Prima sa operă literară, La Nausée (Greața) cuprinzând deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu, în special cea a contingenței radicale a existenței, apare în 1938. În 1940, concentrat, ia parte la așa-numitul „război ciudat”; după deschiderea ostilităților este luat prizonier de germani, dar eliberat din stalag un an mai târziu. La Paris participă la câteva grupuri intelectuale de rezistență împotriva ocupației germane (grupul „Socialisme et liberté” care scotea revista cu același nume), activitate care a rămas necunoscută Gestapo-ului și autorităților de ocupație, astfel că reușește să monteze în acei ani piesa de teatru Les Mouches (Muștele, 1943), cu o tematică antiautoritară. Câțiva — Vladimir Jankélévitch, printre ei — aveau să-i reproșeze mai târziu, cu toate acestea, o „lipsă de angajare politică” în acei ani ai ocupației. În 1943, publică cea mai importantă operă a sa, care a pus bazele existențialismului în Franța, L'Être et le Néant (Ființa și neantul).
Afirmarea
În 1945, Sartre inițiază apariția revistei literare și politice Les Temps Modernes, redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 ține la Sorbona o celebră conferință intitulată „Existențialismul este un umanism” (vezi "Legături externe"), în care expune filozofia și morala existențialistă, punând capăt unor speculații naive asupra acestei doctrine filozofice. În acei ani Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspirație marxistă și manifestă - cu deosebire în 1951-54 - o simpatie față de comunism ca societate alternativă, și față de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacția imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică, China comunistă și Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbușirea „Socialismului cu față umană” din Cehoslovacia de către forțele Tratatului de la Varșovia în 1968, Sartre se distanțează total, printr-o condamnare fermă și definitivă, de așa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se discursului autorității. În timpul războiului din Algeria este hotărât de partea F.L.N.-ului; ca represalii, armata clandestină O.A.S. pune la cale un atentat cu bombă, aruncându-i în aer locuința pe 7 ianuarie 1952. Din pricina luărilor sale de poziție, așa cum arată documentele epocii, Sartre este sub supravegherea serviciilor secrete franceze vreme de ani de zile, având pe urmele sale zeci de agenți, i se violează corespondența și îi sunt ascultate convorbirile telefonice. În 1964 refuză Premiul Nobel pentru literatură, căci „nici un om nu merită să fie consacrat din timpul vieții”, gest care provoacă scandal. Acceptă în schimb președinția Tribunalului Internațional, curte simbolică inițiată de filozoful și militantul englez Bertrand Russel pentru condamnarea războilului din Vietnam. Susține mișcarea studențească de protest din vara anului 1968, recunoscându-i importanța politică și morală. Sănătatea i se degradează rapid în acei ani. Uzat de o supraactivitate literară și politică, de consumul de tutun, alcool sau amfetamine (după propria-i mărturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi, pentru a putea să scrie în ritmul propus), într-o zi își pierde cunoștința. Este nevoit apoi să-și diminueze orele și ritmul de muncă. Vederea îi slăbește tot mai mult, iar în plimbările sale nu mai poate face mai mult de un kilometru pe zi.
Anii din urmă
Mormântul lui Jean-Paul Satre și al lui Simone de Beauvoir, Cimitirul Montparnasse, Paris
În toamna lui 1973 devine fondatorul și conducătorul cotidianului de stânga Libération, dar sănătatea șubredă îi limitează activitatea; în special scăderea progresivă a acuității vizuale până aproape de orbire îl împiedică să mai scrie și îl constrânge să-și angajeze un secretar particular. Jean-Paul Sartre moare în 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 74 de ani, în urma unei embolii pulmonare. Știrea morții sale provoacă o vie emoție în întreaga lume. Zeci de mii de oameni, veniți de pe toate meridianele, vor însoți cortegiul funerar până la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă remarca unui tânăr către tatăl său la sfârșitul acelei zile: „Am fost la manifestația împotriva morții lui Sartre”. Considerat „filozoful libertății”, zeci de volume, monografii și studii apar în fiecare an în întreaga lume despre ideile, opera și viața sa.
Premiul Nobel
Domnule Secretar,
După anumite informații de care am luat cunoștință astăzi, aș avea anul acesta unele șanse să obțin premiul Nobel. Deși ar fi prezumțios să mă pronunț asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau a evita o neînțelegere. Vă asigur mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză și premiul cu care ea a onorat atâția scriitori. Cu toate acestea, din niște motive care îmi aparțin și din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaților posibili, și nu pot și nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincție onorifică.
Vă rog, Domnule secretar, să acceptați scuzele mele și să credeți în înalta considerație pe care v-o port,
J.-P. Sartre
Scrisoarea nu e însă deschisă decât după ce votul are loc; pe 22 octombrie 1964, un membru al Academiei anunță oficial: „Premiul Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa care, prin spiritul de libertate și prin căutarea adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influență asupra epocii noastre.”
Sartre e deci nevoit să scrie încă o epistolă Academiei, subliniind refuzul. Un extras semnificativ:
Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincțiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a propus legiunea de onoare, am refuzat deși aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodată să intru în Collège de France așa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (...) Nu e același lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (...) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituție, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.
Operă
Filozofie
L'Imagination (Imaginația) 1936
La Transcendence de l'Ego. Esquisse d'une description phénoménologique (Transcendența egoului. Schiță pentru o descriere fenomenologică), 1936
Esquisse d'une théorie des émotions (Schiță pentru o teorie a emoțiilor), 1939
L'Imaginaire. Psychologie phénomologique de l'imagination (Imaginarul. Psihologie fenomenologică a imaginației) 1940
L'Etre et le Neant. Essai d'ontologie phenomenologique (Ființa și neantul) 1943
L'existentialisme est un humanisme (Existențialismul este un umanism), conferință publică, 1946)
Critique de la raison dialectique. Precedé de Question de methode (Critica rațiunii dialectice, 1960)
Cahiers pour une morale (Caiete pentru o morală), postum, publicat în 1983
Situations philosophiques (Situații filosofice), 1990
Verité et existence (Adevăr și existență), 1990.
Romane și nuvele
La Nausée (Greața), 1938
Le Mur (Zidul) (Le Mur; La Chambre; Érostrate; Intimité; L'Enfance d'un chef), 1939
L'Enfance d'un chef (Copilăria unui șef), 2003
Les Chemins de la liberté (Drumurile libertății): vol.I, L'Âge de raison (Vârsta rațiunii), 1945; vol.II, Le Sursis (Amânarea), 1945; vol.III, La Mort dans l'âme (Cu moartea în suflet), 1949
Écrits de jeunesse (Scrieri de tinerețe), 1990
Teatru
Les Mouches (Muștele), 1943
Huis clos (Uși închise), 1945
Morts sans sépulture (Morți fără mormânt) 1947
La Putain respectueuse (Târfa cu respect)1947
Les Mains sales (Mâinile murdare) 1948
Le Diable et le Bon Dieu (Diavolul și bunul dumnezeu) 1951
Nekrassov, 1956
Les Séquestrés d'Altona (Prizonierii din Altona), 1960
Les Troyennes (adaptare după Euripide), 1966
Critică[
Baudelaire, 1947
Saint-Genet, comédien et martyr (Sfântul Genet, comediant și martir) 1952
Qu'est-ce que la littérature? (Ce este literatura?), 1964
L'Idiot de la famille (Idiotul familiei), monografie Flaubert, vol. I, 1971; vol. II, 1972
Un théâtre de situation (Un teatru de situație, 1973
Critiques littéraires (Cronici literare) 1975
Mallarmé, 1984
Eseuri
Situations (Situații), 1947-1976
vol. I, Essais critiques, 1948
vol. II, Littérature et engagement, 1948
vol. III. Lendemains de guerre, 1949
vol. IV, Portraits, 1964
vol. V, Colonialisme et néo-colonialisme, 1964
vol. VI, Problèmes du marxisme, 1, 1964
vol. VII, Problèmes du marxisme, 2, 1965
vol. VIII, Autour de '68, 1972
vol. IX, Mélanges, 1972
vol. X, Politique et autobiographie, 1976
Plaidoyer pour les intellectuels, 1972
Eseuri politice
L'Affaire Henri Martin. Textes commentés par Jean-Paul Sartre (Afacerea Henri Martin. Texte comentate de Jean-Paul Sartre), 1953
Entretiens sur la politique, Gérard Rosenthal, David Rousset et Jean-Paul Sartre (Convorbiri despre politică), 1949
Réflexions sur la question juive (Reflecții despre chestiunea evreiască), 1954 (prima ediție, 1946)
On a raison de se révolter. Discussions entre Philippe Gavi, Jean-Paul Sartre et Pierre Victor (Avem dreptate să ne revoltăm), 1974
Autobiografii, memorii, corespondență
Les Mots (Cuvintele), 1964
Carnets de la drôle de guerre (Carnete dintr-un război ciudat), 1983
La Reine Albemarle ou le dernier touriste (Regina Albemarle sau ultimul turist), 1991
Lettres au Castor et à quelques autres (Scrisori către Castor și către alte câteva), 1983
Scenarii
Freud, passions secrètes (Freud, pasiuni secrete),1960, film documentar în regia lui John Huston;
L'Engrenage (Mecanismul), 1996
Le Scénario Freud (Scenariul Freud), 1984
Les Jeux sont faits (Jocurile sunt făcute), 1996 (prima ediție, 1947)
Prefețe, alte contribuții
Nathalie Sarraute, Portrait d'un inconnu, 1956
Frantz Fanon, Les Damnés de la terre, 1961
Stéphane Mallarmé, Poésies, 1966
Albert Memmi, Portrait du colonisé précédé du Portrait du colonisateur, 1985
Georges Michel, La Promenade du dimanche, 1967
Antonin Liehm, Trois générations, 1970
André Puig, L'Inachevé, 1970
Gisèle Halimi, Le Procès de Burgos, 1971
Contribuții la volume colective
Le Chant interrompu. Histoire des Rosenberg, volum colectiv Aragon, P. Courtade, M. Druon, I. Ehrenbourg, F. Howard, J. Fréville, P. Gascar, Guillevic, F. Hellens, C. Julien, J. Kessel, J. Madaule, F. Mauriac, H. Pichette, V. Pozner, J. Prévert, C. Roy, J.-P. Sartre, A. Seghers, E. Triolet și de Vercors, ilustrații de Pablo Picasso - hors série, 1955
Kierkegaard vivant, volum colectiv de J.-P. Sartre, J. Beaufret, G. Marcel, L. Goldmann, M. Heidegger, E. Paci, K. Jaspers, J. Wahl, J. Hersch et de N. Thulstrup. Allocution de René Maheu, 1966
Tribunal Russel, vol. I, Le Jugement de Stockholm (publicat sub direcția lui Vladimir Dedijer); vol. II, Le Jugement final (publicat sub direcția lui Jean-Paul Sartre) 1967-1968
Opere complete, în colecția Pléiade[modificare | modificare sursă]
Œuvres romanesques, 1982
Théâtre complet 2005
Evocări, corespondență, memorii, referințe
Simone de Beauvoir:
Mémoires d'une jeune fille rangée, 1958;
La Force de l'âge, 1960;
La Force des choses, 1963;
Tout compte fait, 1972;
La Cérémonie des adieux, suivi d'Entretiens avec Jean-Paul Sartre, 1981;
Journal de guerre, 1990;
Lettres à Sartre, vol. I și II, 1990;
Perdre la virginitee, 1945.
Alți autori:
Francis Jeanson, Sartre par lui-même, 1955
Régis Jolivet, Sartre ou la théologie de l'absurde, 1965
Francis Jeanson, Sartre dans sa vie, 1974
Annie Cohen-Solal, Sartre - 1905-1980, 1999
Bernard-Henri Lévy, Le siècle de Sartre, 2000
Heiner Wittmann, L'esthétique de Sartre. Artistes et intellectuels, Paris 2001
Ronald Aronson, Camus et Sartre : amitié et combat, Alvik, 2005
Denis Bertholet, Sartre : l'écrivain malgré lui, Infolio, Gollion 2005
Annie Cohen - Solal, Sartre, un penseur pour le 21è siècle, Gallimard, 2005
Michel Contat, Passion Sartre: l'invention de la liberté, Textuel, 2005
Alfredo Gomez-Muller, Sartre de la nausée à l’engagement, Le Félin, 2005
Bernard Lallement, Sartre : l'improbable salaud, Le Cercle Midi, 2005
Bernard Lefort, Sartre, réveille-toi, ils sont devenus mous!, Ramsay, 2005
Benny Lévy, La cérémonie de la naissance / Lecture de Sartre, Verdier, 2005
François George Maugarlone, Le concept d'existence. Deux études sur Sartre, Christian Bourgois, 2005.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu